Monografia comunei

Din cercetările arheologice se trage concluzia că istoria aşezărilor pe vatra comunei noastre urcă până în epoca bronzului şi a societăţii geto-dacice. Continuitatea de viaţă materială şi spirituală în timpul stăpânirii romane este atestată de monezile descoperite la Căpreni aparţinând urmaşilor lui Constantin cel Mare de către locuitorul Vasile Ionescu din satul Cornetu în anul 1938.

Fosta cetate dacică de pământ din valea Călugărului situată la cca. 2 km de vatra satului Cetate, unde s-au identificat cioburi de oală şi o coasă de luptă, este o dovadă a unui puternic centru militar, economic şi cultural ce a grupat populaţia, fiind totodată şi o mărturie incontestabilă de existenţă a strânselor legături ce au dăinuit între această aşezare şi altele similare cu centrul politic, militar şi economic al lumii dacice.

De aici, la chemarea lui Burebista şi Decebal au pornit contigente de luptători, care prin faptele lor vor consfinţi ca adevăr istoric definitoriu caracterizarea făcută de părintele istoriei, Herodot.

Până la formarea cnezatelor şi voievodatelor, după retragerea administraţiei romane, locuitorii de pe aceste meleaguri şi-au desfăşurat activitatea şi munca în obşti săteşti devenind formă fundamentală de existenţă a poporului român în epoca migraţiilor.

Din punct de vedere politic este posibil ca aceste meleaguri să fi fost incluse în bănia de Gorj, cu reşedinţa la Tismana, iar ulterior, în secolul al XV-lea în cadrul judeţului Jiul de Sus.

După formarea statului feudal Ţara Românească, izvoarele istorice menţionează o parte a satelor ca fiind părţi integrante ale domeniilor laice şi religioase.

Satul Scurtu (în prezent Aluniş) figurează spre sfârşitul secolului al XV-lea (1480- 1490) ca proprietate a boierului Ticuci care împreună cu fraţii săi stăpânea peste 26 sate.

Din punct de vedere istoric, teritoriul comunei Căpreni este menţionat pentru prima dată la 17 octombrie 1565 când „Petru cel Tânăr Voievod întăreşte mai multe cumpărături de ocine şi vii precum şi înfrăţirea dintre ei în satul Căpreni”. De aici înainte, mai multe izvoare istorice vorbesc despre Căpreni. De exemplu este un act de învoială din secolul al XVII-lea „între Vlad şi Chisăr cu Ghioaca postelnic, printre martori fiind şi Panga, neguţătorul din Căpreni”.

Legenda spune că o capră sălbatică venită din munţi, a fost prinsă de vânători, într-o vale adâncă, plină cu hăţişuri, pe aceste meleaguri. Fiind unică, vânătorii i-au cruţat viaţa. De atunci valea s-a numit Valea Caprii. Ulterior capra s-a înmulţit valea luând denumirea de Valea Caprelor. De la cuvântul de bază capră (radicalul „capr”) plus sufixul pentru feminin – eană, a rezultat cuvântul derivat căpreană (la singular). De la acest cuvânt derivat, căpreană s-a format cuvântul căprene, pentru plural, la care s-a adăugat articolul hotărât pentru feminin –le – rezultând Căprenele, nume păstrat până la împroprietărirea din 1864. Apoi, prin adăugarea sufixului –eni pentru masculin plural la radicalul „capr” a rezultat cuvântul Căpreni la care s-a adăugat articolul hotărât –i- rezultând denumirea fostelor sate: Căprenii de Sus, Căprenii de Mijloc şi Căprenii de Jos.

Satul Plopu, (în prezent numit Cetate, s-a constituit în 1968 din satele Unghiu, Călugăru şi Plopu), este menţionat la 3 mai 1615, când Radu Mihnea Voievod întăreşte popii Ghinea din Râmnic stăpânire peste ocine în Bujoreni şi Uliţa. Popa Ghinea a fost pârât că a înfrăţit pe avere pe Ivanco cu fraţii lui Radu şi Oprea şi pe „Radul din Plopul” care spunea că nu au fost trei moşi, ci au fost patru moşi,”ca să ţie berinea logofăt ocine mai multe”. În acest document se înţelege că „trei moşi” şi „patru moşi” reprezintă bucăţi de pământ.

Satul Bulbuceni este citat pentru prima dată prin actul de la 15 iunie 1625, când Alexandru Coconul Voievod întăreşte lui Socol Paharnic din Cornăţeni stăpânire peste trei băieţi de ţigani. Printre martori este „şi din Bulbuceni, Radu postelnic”.

Culmea dealului Artan este nominalizată la 8 aprilie 1751 printr-o hotărnicie făcută hotarului Pegeni în satul Pegeni „S-au dat mai întâi partea Stoicăi de la răsărit la culmea dealului Artanu stânjeni 234 şi pe la mijloc pe câmp stânjeni 148 şi jumătate şi pe la apus stânjeni 112 şi cirte 3”. (cirte=bucăţi mici de pământ)

Relaţiile feudale, în dezvoltare la jumătatea secolului al XVI-lea, au determinat o accelerare a procesului de aservire a satelor, fenomen resimţit şi în zona noastră.

Marii boieri şi reprezentanţii mănăstirilor uzurpă cu forţa drepturile unor ţinuturi întregi de sate de moşneni.

Profitând de momentele de criză ale autorităţilor domneşti şi efectele dominaţiei străine în secolele XVII-XVIII, boierii şi mănăstirile au promovat o politică de „rumănire silită”, cum o definesc documentele, prin aservirea şi dispersarea satelor libere.

În secolul al XVIII-lea, economia locală s-a caracterizat prin elemente noi ca: introducerea culturii de porumb, mărirea suprafeţelor de păşuni şi fâneţe.

La sfârşitul secolului la XVIII-lea începe să se destrame feudalismul care este însoţit de creşterea excesivă a fiscalităţii datorită căreia o parte însemnată a moşnenilor şi-au vândut vitele şi uneltele agricole, „curelele de moşie sau sforile” fiind asimilate în masa clăcaşilor care lucrau pe domeniile feudale.

Alţi moşneni, pentru a-şi procura sumele de bani necesare pentru dări, îşi vând forţa de muncă la boieri, biserică sau arendaşii care-şi fac apariţia în această perioadă, ceea ce duce la diminuarea sau chiar dispariţia statutului de moşnean al ţăranilor din Căpreni.

Un moment important în istoria zonei îl constituie ocupaţia zonei de către austrieci în perioada 1718-1739. După pacea de la Passarowitz, Oltenia se va afla sub ocupaţia Imperiului Habsburgic timp de aproape 20 de ani, până la Pacea de la Belgrad, când administraţia sa va părăsi zona.

Din această perioadă avem şi cea mai veche înregistrare sistematică a satelor şi a populaţiei din zona Olteniei. Este vorba de statistica virmontiană din 1722, realizată de un italian care se numea Virmont, din care reiese că Gorjul avea cele mai multe sate de moşneni din toată Oltenia, această situaţie păstrându-se până în pragul epocii contemporane.

După 30 de ani de la părăsirea Olteniei de către administraţia austriacă, zona va cunoaşte o nouă ocupaţie. Astfel, între anii 1769-1774, întreaga Oltenie va fi sub ocupaţie rusească.

După 1774, producţiile agricole pastorale şi meşteşugăreşti ale gospodăriilor boiereşti, arendăşeşti şi mănăstireşti, intrate în circuitul economic al pieţei erau desfăcute în cadrul târgurilor şi bâlciurilor ce erau organizate periodic la Căpreni, Ţânţăreni, Mierea Birnicii şi Văluţa a căror vechime datează după toate probabilităţile încă din evul mediu.

Continuitatea neîntreruptă de viaţă a locuitorilor pe aceste meleaguri a fost dată şi de faptul că, locuind în zonă de deal împădurită, au fost mai puţin expuşi pericolelor de invazie străină, jafurilor frecvent întreprinse de turcii din sudul Dunării, de războaiele ruso-turce.

Proprietatea asupra pământului a permis ca odată cu cultivarea acestuia să se dezvolte creşterea animalelor, pomicultura, viticultura şi creşterea albinelor.

Perioada Regulamentului Organic se caracterizează şi la nivelul comunei noastre printr-o înăsprire considerabilă a obligaţiilor ţărănimii faţă de proprietăţi. Dată fiind dezvoltarea producţiei de cereale destinate exportului ca efect al tratatului de la Adrianopol, stăpânii de moşii au recurs prin toate mijloacele la constrângerea clăcaşilor prin impunerea unor prestaţii incomparabil mai apăsătoare decât cele din perioada anterioară.

Toate acestea au condus la diferite forme de luptă printre care merită amintite refuzul de a munci rezerva proprietăţii şi de a plăti apăsătoarele datorii regulamentare.

Astfel, înaintea reformei din 1864, ţăranii din Cornetu au refuzat să primească pe noul arendaş, ameninţând stăpânirea că se va răscula dacă nu li se va da lor moşia în arendă.

În anul 1864, din punct de vedere administrativ, teritoriul actual al comunei Căpreni era împărţit după cum urmează: satele din nord: Plopu, Călugăru, Unghiu, Capra, Dealu Spirei, Căprenii de Sus şi o parte din Căprenii de Mijloc împreună cu satul Pegeni formau comuna Căpreni – Pegenele. Această comună aparţinea de judeţul Gorj. Clădirea primăriei era compusă dintr-o singură cameră din lemne şi se afla vis-à-vis de actualul Centru de Sănătate; satele din sud: o parte din Căprenii de Mijloc, Cornetu, Gâgâi, Grânolea, Aluniş (Scurtu), Brăterşti, Căprenii de Jos şi Baloşani formau comuna Căprenii de Jos. Această comună aparţinea de judeţul Dolj. Primăria se afla la vest de actuala şosea judeţeană Tg. Jiu – Craiova şi spre nord de apa Gâgâiului.

Se menţine această formă de organizare până în 1876 când se formează comuna Căpreni prin alipirea celor două comune, mai puţin satul Pegeni.

Între anii 1898 – 1901, noua unitate administrativ-teritorială îşi construieşte localul pentru primărie pe locul unde se aflau pătulele împărăteşti ale statului prevăzute de Regulamentul Organic. În prezent în acest local funcţionează poşta.

Comuna funcţionează în structura din 1876 până în 1955, când satul Baloşani se desprinde devenind comună de sine stătătoare şi aşa până în 1968 când, conform HCM 1142 Comuna Căpreni are în componenţă 8 sate: Căpreni, Cetate, Dealu Spirei, Satu Nou, Cornetu, Brătesti, Aluniş şi Bulbuceni.

Această componenţă s-a menţinut până în primăvara anului 1989. Atunci comuna Hurezani cu satele sale Pegeni, Hurezani, Totea şi Busuioci s-au unit cu comuna Căpreni devenind comuna Căpreni-Hurezani cu sediul la Căpreni. Se menţine această formă de organizare pană la evenimentele din Decembrie 1989 şi, cu 01.01.1990, comuna Hurezani se desprinde de Căpreni, aceasta din urmă rămânînd cu structura din 1989.

Din documentele împroprietăririi din 1865 se găsesc următorii mari proprietari de pământuri: Scarlat Paris, Grigore Rudeanu, I. Căpreanu, Grigore Petrovici, Ion Matei Golumbeanu, Constantin Golumbeanu, Dumitru Golumbeanu, I. Pleşoianu, Ion Golumbeanu, pe moşiile cărora lucrau la acea dată un mare număr de clăcaşi.

Ulterior, unii proprietari şi-au înstrăinat pământurile. Dumitru Golumbeanu, zis “Pitaru”, şi Ion Pleşoianu şi-au vândut moşiile lui Ion Florescu. În 1896 Luxa Căpreanu a vândut 3 părţi din moşie lui Ecaterina D. Căpreanu, moşie care se întindea de la vechea şcoala ce se afla lângă primaria comunei Capreni – Pegenele până la Podul Caprei.

 În 1914 fosta moşie a lui Scarlat Paris este vândută de Charles Langier, ginerele lui N. Murgăşanu, (cel din urmă fiind ginerele lui Scarlat Paris), lui Ştefan Rusănescu, ginerele Ecaterinei Căpreanu. Grigore Rudeanu, şi-a vândut moşia, ce se îndindea de la Podul Aninoasei până la primăria construită între anii 1898 – 1901, lui Anastasie Firulescu. În Căprenii de Jos, la 1864 proprietar era Ion Pascale Caragic, Mainescu şi Socoteanu. Neavând moştenitori direcţi după moarte, Caragic este moştenit de nepotul său, Mainescu, a cărei fiică, Sevasta, s-a căsătorit cu colonelul I.Logady. Din această căsătorie a rezultat o fiică, Agripina, care s-a căsătorit cu generalul Iliescu. Această moşie cuprindea satele Gâgâi, Cornetu şi Scurtu.

Satul Grânolea era aşezat pe moşia Mariei Gherghevici, a cărei fiică s-a căsătorit cu colonelul Petrescu care vor vinde întreaga moşie înainte de 1916 Angelei Pleşu care s-a alăturat moşiei Anei Zavaroff din Brăteşti. Această moşie, Grânolea- Brăteşti, s-a vândut în 1921 lui Gheorghe Sotir, ai cărui fii (Gheorghe Mihail şi Angela) au vândut în 1936 întreaga moşie sătenilor.

În 1923, Agripina Iliescu vinde şi ea moşia sătenilor, iar moştenitorii lui Firulescu o înstrăinează şi ei.

Astfel, în comuna Căpreni au rămas doar proprietarii Ecaterina Căpreanu, fiica sa Maria Oroveanu, şi ginerele său Ştefan Rusănescu, însumând peste 500 ha pădure şi arabil.

La 14 august 1864, domnitorul Alexandru Ion Cuza a decretat legea agrară care proclama desfiinţarea “de-a pururea“ a clăcii, ţăranii devenind proprietari liberi pe “locurile supuse stăpânirii prin lege şi prin braţele de muncă”.

De notat că moşierii şi arendaşii, ca de altfel în toată ţara, au folosit şi la noi diferite mijloace pentru a sabota reforma agrară. Unul din ele îl constituie atribuirea unor loturi de pământ de proastă calitate, fapt semnalat de ţăranii din Căpreni, care, la 27 octombrie 1867 se plângeau prefecturii Dolj că la împroprietărire nu li s-a dat nici suprafaţa legală, nici pământ bun: “Ni s-a mânjit ochii” – scriau ei – „cu o prea mică câtime de pământ numai drept obicei, dându-ni-se pământ prin râpi, surpături şi păduri”.

Mărturiile documentare din diferite epoci ne oferă o imagine relevatoare a încadrării oamenilor de pe aceste meleaguri în lupta generală a poporului român pentru dreptate socială şi libertate naţională.

Obiectivul principal al luptei obştilor l-a constituit apărarea statului lor social-economic, a libertăţii, expresie a năzuinţelor seculare spre emanciparea de orice servitute indiferent de provenienţă şi manifestarea ei.

Între anii 1627 – 1628, autorităţile de stat – domnia, marii boieri şi reprezentanţii bisericii – erau nevoiţi să accepte menţinerea slobozeniei de la Căpreni formată probabil cu secole înainte, deşi cele din zonele vecine erau desfiinţate.

În secolul al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea, sărăcia şi dezastrele provocate de armatele de ocupaţie habsburgice şi turceşti, de incursiunile bandelor otomane, au determinat inclusiv ţăranii din Căpreni să se înroleze în batalioanele de panduri şi să lupte pentru eliberarea pământului străbun de sub dominaţia străină.

Revoluţia de la 1821 – coloana vertebrală a României moderne – a avut puternic ecou şi în rândul locuitorilor noştri. Ţăranii acestor meleaguri au răspuns deopotrivă chemării lansate de Tudor Vladimirescu prin Proclamaţia de la Tismana din 23 ianuarie. În tabăra de la Ţânţăreni Tudor, ajutat de căpitanii săi, îşi instruieşte oştirea între 4-28 februarie 1821. În efectivul de peste 4000 panduri se găseau şi cei proveniţi din rândul ţăranilor din Căpreni.

Fără a exista documente scrise, s-a transmis prin viu grai şi cei mai în vârstă au văzut cele 40 cruci şi o troiţă mare între anii 1920-1935 pe versantul nordic al dealului Iclean la nord de cula geografică. Se povesteşte că aici turcii au ucis 40 de panduri. Tot prin viu grai s-a transmis că în perioada premergătoare revoluţiei, la Bulbuceni, Tudor Vladmirescu poposea periodic în casa străbunicului lui Stoiculescu Ilie (Niţu Stoiculescu). Sosea aici, de la Vladimir, pe culmea Oacheşului pentru recrutare de panduri şi pentru o relaţie amoroasă, după care de multe ori îşi continua drumul spre Tg. Jiu, la prietenul său, boierul Vasile Moangă, în a cărei locuinţă, în anul 1821, Tudor s-a ascuns de urmărirea unui capugi-başa ce avea ordin să-l ducă la Constantinopol.

Aderând total la programul revoluţionar al lui Tudor, ei au continuat să lupte până după dispariţia dramatică a conducătorului lor, refuzând să depună armele, ceea ce a determinat stăpânirea să le aresteze soţii pentru a-i constrânge să se predea. După revoluţie, se intensifică lupta maselor ţărăneşti împotriva exploatării fiscale şi sociale exercitată de boieri şi arendaşi, de slujbaşii administraţiei care au devenit „Întocmai ca fiarele sălbatice”, cum îi caracterizează locuitorii din Hurezanii de Jos pe fruntaşii satului.

Între 1828-1829, pandurii noştri, în conştiinţa cărora era vie amintirea lui Tudor, în dorinţa de a scăpa Oltenia de primejdia incursiunilor de jaf ale turcilor, au participat alături de unităţile militare ruse la luptele de pe linia Dunării.

Prin aplicarea Regulamentului Organic, după 1831, boierii şi arendaşii devin interesaţi, în condiţiile monopolului otoman, în sporirea producţiei cerealiere, ceea ce determină o politică de deposedare a moşnenilor şi clăcaşilor de loturile lor. În faţa acestei situaţii, locuitorii din Cornetu refuză să-şi mai achite obligaţiile faţă de arendaşul moşiei.

La 1848, urmaşii pandurilor lui Tudor s-au înregimentat în armata revoluţionară. Cad eroic în luptele din Dealu Spirei: Mihai Ion Stângă şi Ştefan Niţă Neagoe, iar ţăranii din Căprenii de Jos Mierea Birnicii, Vladimir s-au ridicat în apărarea revoluţiei refuzând să efectueze transporturi şi să aprovizioneze armatele de ocupaţie.

În condiţiile noi de după unire, ţărănimea, forţa socială cu cea mai mare pondere în societatea românească, va acţiona cu neobosită vigoare pentru cucerirea independenţei.

După trecerea Dunării de către armata română la 20 august 1877, urmând exemplul înaintaşilor lui Tudor Vladimirescu, un număr de patru dorobanţi din Căpreni: Bâzgă Stan, Marcoci Ion, Văcaru Ion şi Popescu Dumitru şi-au jertfit viaţa în asaltul redutelor de peste Dunăre. Am avut şi dorobanţi care s-au înapoiat plini de glorie ca: Dumitru Lazăr din Scurtu (acum Aluniş), Balea Marin din Călugăru (acum Cetate ), Petre Rotescu din Capra (azi Căpreni), Gh. Ionescu şi alţii.

În condiţiile concentrării pământului cultivabil în mâinile unui număr restrâns de moşieri şi arendaşi, creşterii producţiei de mărfuri agricole şi ruinării maselor rurale, ţărănimea trece la formă de luptă deschisă.

Pe acest fond izbucneşte răscoala din 1907 care cuprinde rapid şi comuna noastră. La Căpreni sistemul arendăşesc îl adusese pe ţăran în sapă de lemn.

La Brăteşti, în 13 martie 1907, s-a dat foc conacului,   s-au spart pătulele, pivniţele, magaziile şi s-au ridicat produsele moşierului Pleşa.

Pe 14 martie, în acelaşi an, a fost atacat conacul moşierului Logady din satul Cornetu, moşie arendată grecului Nicolau. S-au spart: casa, magaziile, pătulul, pivniţa. Aici, alături de ţărani s-a aflat preotul satului care, îndemnându-i la luptă, susţine că aceasta este pentru o cauză justă.

În aceeaşi zi ţăranii din Bulbuceni au dat foc la clăile cu fân.

Îngrijoraţi de starea de agitaţie şi de acţiunile fără precedent ale ţărănimii, moşierii şi arendaşii au solicitat intervenţia unităţilor militare. Pentru reprimarea răsculaţilor de pe Valea Amaradiei a fost repartizat un detaşament condus de Gheorghe Şomănescu, alcătuit dintr-un pluton din Regimentul 1 Călăraşi şi două companii din Regimentul 26 Rovine.

După sosirea trupelor au avut loc puternice ciocniri între armată şi locuitori, deznodământul fiind unul tragic. Sătenii au fugit. Au picat în mâna armatei trei,,vinovaţi” care au fost ucişi prin împuşcare pe 20 martie 1907, la ora 14⁰⁰. Aceştia au fost: Petre C. Tismănaru de 30 ani, Ştefan Ion Borleanu de 52 ani şi Matei Lăpăduş Dinu de 38 ani.

Între timp au mai fost prinşi alţi 10 răsculaţi, duşi la plasă la Mierea Birnicii, apoi au fost aduşi în comună spre a fi executaţi. Acum preotul Andreescu întârzie să vină spre a-i împărtăşi, între timp oprindu-se execuţiile. Astfel cei 12 „vinovaţi” au scăpat de la moarte alegându-se doar cu câte 6 luni închisoare.

Deşi înăbuşită în sânge, răscoala a determinat guvernul liberal să adopte o serie de legi ca: legea învoielilor agricole, legea casei rurale, legea împotriva trusturilor arendăşeşti, însă exploatarea ţărănimii a continuat ca şi lupta acesteia pentru pământ.

Cele mai multe nemulţumiri ale ţăranilor noştri din Căpreni şi Cornetu se referă la învoielile agricole, moşierii şi arendaşii continuând să-i asuprească pe săteni pe baza unor tocmeli verbale şi chiar în situaţia celor scrise să le încalce cu bună ştiinţă.[20]

Potenţialul revoluţionar al ţăranilor a fost demonstrat şi în timpul războiului pentru reîntregirea patriei, când ostaşii care au participat din comuna noastră, au scris pagini glorioase ale istoriei poporului nostru. Acest potenţial a ieşit în evidenţă şi în organizarea mişcării de rezistenţă împotriva unităţilor militare ale Puterilor Centrale. În toamna anului 1916, când cea mai mare parte a teritoriului a fost ocupat de armatele germane şi austro-ungare, în Oltenia, împotrivirea populaţiei s-a manifestat sub forme variate, de la acţiunile spontane izolate până la lupta armată a grupurilor de partizani.

Ţărănimea a reprezentat elementul cel mai activ şi numeros al rezistenţei.

Unităţile care au pătruns pe teritoriul nostru în noiembrie 1916 au fost atacate de ţăranii care îşi părăsiseră casele retrăgându-se în păduri şi pe dealurile din apropierea satelor. Amintesc pe Mitran Ciobanu din Căpreni care a luat parte la alcătuirea unităţii de partizani care au tras cu armele de pe Dealul Muierii asupra coloanelor militare inamice, împuşcând un ofiţer care se afla în frunte.

Dacă în 1864 documentele atestă existenţa unui mare număr de ţărani fără pământ, în 1919, în ciuda contribuţiei sale în războiul pentru cucerirea independenţei şi primul război mondial, ţărănimea sărăcise astfel încât numărul celor lipsiţi de pământ crescuse. Acest fapt îl determină pe învăţătorul din Căpreni să comunice prefectului de Dolj, în 1919, că „ţăranii mureau cu zecile din cauza inaniţiei”.

Nici reforma agrară din 1921 nu a satisfăcut ţăranii. Aceştia au fost împroprietăriţi pe o suprafaţă cu totul insuficientă.

Înseşi autorităţile recunoşteau că „terenul este puţin, locuitorii voiesc a se împroprietării prin colonizare”. A urmat o perioadă de profunde transformări în cadrul cărora ţărănimea a luptat cu dârzenie ca să-ţi câştige drepturile sociale.

Astfel, la 6 august 1919, 127 de locuitori din Căpreni „foşti mobilizaţi şi văduve de război” arătau că de când s-a format proprietatea mare au clăcuit din strămoşi pe moşia astăzi stăpânită de Ecaterina Căpreanu care numără peste 600-700 pogoane”, iar acum au rămas fără pământ, moşierimea sabotând împroprietărirea lor sub pretextul că ar exista moştenitori şi că 130 ha. ar fi inundabile.

Ţăranii declară însă că: „noi ne mulţumim a fi împroprietăriţi cu acest pământ… pentru care ne-am jertfit”. Până la judecarea apelurilor introduse de proprietară, comitetul de expropriere din Căpreni, recunoscând că jumătate din săteni rămăsese fără pământ, hotărăşte ca locuitorii să rămână „nesupăraţi pe pământul pe care l-au semănat cu atât mai mult cu cât numita proprietară, de peste 30 de ani a arendat moşia la greci şi evrei şi a adus pe săteni în sapă de lemn”.

Comisia atrăgea atenţia forului tutelar că locuitorii sunt foarte nemulţumiţi şi „consideră legea şi hotărârile comisiunilor numai o amăgire”.

Cel de-al doilea război mondial a avut aceleaşi consecinţe dramatice în Căpreni ca şi în restul ţării, mulţi tineri jertfindu-se pe frontul de răsărit (Rusia, Ucraina, Caucaz, Cotul Donului, Stalingrad) precum şi în Ungaria şi Slovacia demonstrând încă o dată setea de dreptate şi libertate socială a locuitorilor acestor meleaguri.

Este cu neputinţă nominalizarea celor care s-au acoperit de glorie, numărul acestora fiind prea mare. Amintim doar că, începând de la soldaţi şi până la comandanţii de oşti, aceştia au obţinut diverse decoraţii care fac cinste contemporanilor şi generaţiilor viitoare.

Lupta împotriva asupririi a constituit factorul fundamental al tuturor transformărilor sociale, al înaintării poporului nostru pe calea progresului economico-social şi al eliberării naţionale.

SCURT ISTORIC AL LĂCAŞELOR DE CULT

Biserica Ortodoxă Română a practicat, a susţinut şi încurajat convieţuirea între culte şi naţionalităţi. Credinţa dreaptă, evlavia curată a românilor a creat starea de linişte şi siguranţă şi celor de alte credinţe.

Fiind organizată odată cu naşterea poporului român, Biserica Ortodoxă a fost în trecutul nostru cea mai importantă instituţie de cultură şi progres. Această situaţie s-a datorat dogmelor creştine comune, tuturor bisericilor locale, cultului şi canoanelor, sinoadelor ecumenice şi locale care preziceau în acelaşi timp, stabilitatea în credinţă şi atitudinea creată faţă de cei de alte credinţe.

Este cunoscut faptul că peste poporul nostru au migrat în primul mileniu peste 12 neamuri. Unele au trecut lăsând doar urmele cailor, altele ne-au pârjolit arzând satele şi ucigând populaţia, iar altele s-au înfrăţit cu strămoşii noştri fiind asimilate în masa autohtonă.

Această asimilare a început lent prin cele mai eficace mijloace – convertirea la creştinism şi respectul pentru credinţa altuia.

Înaintaşii noştri ca şi părinţii lor a socotit pământul un dar al lui Dumnezeu şi de aceea cei care au venit aici cu pace şi bucurie au fost primiţi ca fraţi. Această frăţietate între poporul român şi minorităţile conlocuitoare s-a consolidat, s-a continuat şi este trainică şi azi.

Este adevărat, au fost şi cazuri neplăcute, când principi şi regi străini de tradiţiile noastre au impus alte legi şi credinţe. În această situaţie românii şi-au apărat cu fermitate dreptul la o viaţă liberă şi independentă.

În contextul celor de mai sus, slujitorii bisericilor din Căpreni i-au considerat şi îi consideră fraţi pe ceilalţi de alte credinţe şi de alte naţionalităţi atunci când sunt respectate confesiunile şi ceremoniile locale.

Din cei 2471 locuitori (la recensământul din 2002) ai comunei Căpreni, 19 sunt la alte confesiuni religioase, restul fiind creştini ortodocşi.

2.1. Parohia Căpreni

Cel mai vechi lăcaş de cult din comuna noastră este biserica Sf. Dimitrie şi Gheorghe. Această biserică (astăzi doar ruinele temeliei se mai văd), a fost construită pe malul stâng al Amaradiei, când gospodăriile erau aşezate aici. Se pare că această biserică a fost contemporană cu finalizarea formării poporului român şi a limbii române după cum consemnează preotul acestei biserici Niţu Căpreanu, într-o carte datată din 1767. Conform acestei consemnări, biserica a fost construită în anul 1080. Ea a fost clădită din lemn şi, după mai multe recondiţionări, în locul acesteia a fost construită alta din cărămidă. Se ştie cu exactitate că în aprilie 1808, această biserică a fost reparată de boierul Socoteanu pe a cărui moşie se afla. Din 1808 până în 1882 s-a reparat de mai multe ori, ultima reparaţie consemnându-se în 1856 făcută de boierul Caragic.

Din 1830 până în 1852 biserica a fost slujită de preotul Niţu Căpreanu, între 1852 – 1860 biserica îi are în fruntea sa pe Andrei Zăicoianu, între 1860 – 1882 pe preotul Al. Ghimpău, iar din anul 1882 pe preotul Dumitru Andreescu.

Odată cu mutarea locuitorilor de pe malul stâng pe malul drept al Amaradiei, biserica şi cimitirul rămân doar o amintire nostalgică, credincioşii folosind-o în continuare ca locaş de cult până în anul 1914 când, în urma unor mari cantităţi de precipitaţii, Amaradia iese din albia majoră, erodează şi rupe malurile până la 5 metri de zidurile bisericii, afectând şi cimitirul.

În această situaţie este aprobată de către Episcopie cererea locuitorilor în vederea construirii unei noi biserici în mijlocul satului Căprenii de Mijloc. Astfel, Ştefan Rusănescu donează terenul pentru construirea bisericii şi pentru cimitir. Terenul a fost donat faptic în 1914, dar actul de donaţie scriptic s-a realizat în 1926, necunoscându-se cauza acestei întârzieri.

În această perioadă sunt transportate rămăşiţele pământeşti şi reînhumate în noul cimitir. Prin exproprierea din 1945, primăria Căpreni măreşte acest cimitir.

În 1914 începe construirea noului lăcaş şi i se pune acoperişul în 1916. Biserica are formă de cruce, lăţime 14 m, lungime 28 m., iar înălţime 28 m. cu cruce cu tot, are patru stâlpi în faţă la pridvor. Biserica este construită în stil brâncovenesc.

Este zidită din cărămidă după planurile arhitectului Călin Iliovici din Tg. Jiu, zidul având grosime de 0,80 m. La intrare în biserică se poate citi următoarea pisanie: ”Această sfântă biserică cu hramul sfinţii M. M. Dimitrie şi Gheorghe   s-a zidit din temelie în anul mântuirii 1915 şi s-a terminat în anul mântuirii 1928. S-a înălţat cu concursul şi ajutorul proprietarilor pictaţi în biserică, şi al tuturor locuitorilor din comună precum şi a altor binevoitori din comunele învecinate şi onor prefectura jud. Dolj. Sfinţită de însuşi P. S. S. Episcop D. D. Vartolomei al Râmnicului Noul Severin”.

Adăugăm că la sfinţire, pe 21 octombrie 1928 a participat un sobor de 16 preoţi şi 30 cântăreţi; pictura fiind realizată de I. Lişteveanu.

Construcţia bisericii a fost coordonată de un comitet format din: preotul Dumitru Andeescu, Iorgea Tenovia, C. Andreescu, C. Becheanu, C. Slăvuţeanu, C^tin Iliescu I, C^tin Iliescu II, Ghe. Ionescu. Construcţia a fost susţinută cu fonduri materiale şi băneşti de Ecaterina Căpreanu şi fiicele sale Maria N. Oroveanu şi Elena Prejbeanu precum şi de Angela Rusănescu.

Prefectura a contribuit la construcţia bisericii cu 30.000 lei, primăria a contribuit cu acoperişul şi policandrul, preotul D^tru Andreescu cu 70.000 cărămidă, 30 butoaie ciment şi material lemnos, Banca Populară „Albina” a suportat costul mobilierului, iar locuitorii au contribuit cu munca necalificată.

Din tinda bisericii se intră în naos. În partea sa stângă, la intrare se află pictate portretele lui Ştefan Şt. Rusănescu, Angela Rusănescu şi Nicolae Şt. Rusănescu.

Deasupra portretului lui Ştefan Rusănescu, pe peretele cafasului unde cânta corul bisericesc este pictat bustul regelui Ferdinand. În mijloc este pictat PSS Vartolomeiu, episcop al Râmnicului Noul Severin.

În partea dreaptă se află portretele Mariei N. Oroveanu, Ecaterinei D. Căpreanu, şi Elenei C Prejbeanu. Deasupra portretului Mariei Oroveanu, pe aceeaşi linie cu portretul regelui Ferdinand, se află pictat bustul reginei Maria.

De menţionat că după 1944, sub imperiul orientărilor impuse in aceea perioadă, sub grija preotului Nicolae Popescu, aceste picturi au fost acoperite cu vopsea pe bază de var, iar în 2002-2003, când biserica a fost recondiţionată prin grija preotului Cârlugea Pompiliu, aceste figuri reprezentative ale vremurilor de demult au văzut din nou lumina zilei.

Păstrată la adăpost, în biserică există o piatră scrisă în slavă veche. Piatra funerară adusă de la biserica veche de peste Amaradie are o vechime de peste 400 ani.

De asemenea, în altar se mai păstrează doar icoana Sf. Vasile, pictată pe lemn în jurul anului 1800.

Am zis „doar” pentru că printr-un proces verbal s-a ridicat în 1990 de către fostul protopop Solomon Motocu de la Protoeria Tg Cărbuneşti, un număr important de icoane vechi şi foarte vechi, toate provenind de la biserica veche de peste Amaradie. Din momentul ridicării acestor icoane nu se mai ştie de ele.

În biserică se mai află, pusă la adăpost, pânza pentru iconostas donată după cum se poate citi de Ecaterina Căpreanu, în 1928.

Biserica a avut două clopotniţe; una la biserică pe cadru de lemn, care se păstrează şi este uzată; alta a fost la cimitir al cărei clopot a fost ridicat de nemţi în timpul celui de-al II-lea război mondial.

 2.2. Parohia Cornetu

Începând cu 01.03.1937 este înfiinţată parohia Cornetu prin desprinderea de parohia Căpreni. Această parohie s-a născut datorită insistenţelor la forurile de specialitate tutelare, de către preotul Sachelar Ilie C. Ion. Parohia cuprinde satele Cornetu, Gâgâi, Aluniş, Grânolea şi Brăteşti.

Biserica actuală a parohiei Cornetu „Adormirea Maicii Domnului”, a fost construită în locul vechii biserici. Vechea biserică a fost construită de Ion Pascale Caragic, lăcaş ce-i purta numele şi a fost construită în anii 1859 – 1863,    sfinţindu-se în 1863. Caragic a construit-o şi a înzestrat-o cu tot ce a fost necesar, iar în curtea sa a plantat tei care se menţin şi azi.

Biserica a avut temelia construită din cărămidă, restul din lemn de stejar, acoperită cu şindrilă. Şindrila a fost înlocuită ultima dată de Sevasta Logady.

Datorită defecţiunilor de construcţie, în decursul anilor de funcţionare, au apărut fisuri, atât în temelie cât şi în cupolă.

Din această cauză biserica a fost închisă prin ordinul nr. 3787 din 1907 al Sf. Episcopii. Se fac probabil reparaţii până la 19.06.1915, când, prin Ordinul Sfintei Episcopii a Râmnicului Noului Severin, biserica se redeschide până la finalizarea bisericii Sf. Dimitrie şi Gheorghe din Căprenii de Mijloc.

În anul 1902, moştenitoarea colonelului Logady, Sevasta – nepoata lui Caragic, donează 2500 mp pentru cimitir, 10 000 mp pentru târgul săptămânal cu condiţia ca venitul târgului să se împartă în mod egal pentru biserică şi şcoală.

Conform aprobării cu numărul 246 din Octombrie 1934 a serviciului tehnic de arhitectură al Sf. Patriarh sunt aprobate planurile arhitectului I. Atanasescu de construire a noii biserici care se finalizează în 1952.

Biserica în formă de cruce, este construită din cărămidă şi beton cu zidurile de 80 cm, are lungimea de 25 m., lăţimea de 14m., şi înălţimea de 25 m în care intră şi crucea.

Biserica a fost construită de Ştefan Răcăreanu şi Petru Dinu din Negoieşti, respectându-se întocmai planurile şi arhitectura în stil moldovenesc cu trei turle. Pictorii bisericeşti Ion Lişteveanu şi Iancu Constantinescu au respectat planurile lui Ion Ivănescu din Curtea de Argeş, finalizând pictura în 1958. Faţa a fost executată de Ghiţă Bărbulescu din Tismana în anul 1967 când execută şi pisania: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” din comuna Căpreni raionul Gilort, Regiunea Oltenia s-a zidit între 1936-1952 zugrăvindu-se între anii 1954-1958 cu ajutorul bunilor creştini din comuna Căpreni şi comunele vecine pe locul vechii biserici de la 1863, paroh preot sachelar Ilie C. Ion ajutat de comitetul parohial: D^tru Buzatu, Gh. Diţescu, Tudor Bogdan etc. S-a sfinţit de preacuviosul vicar Laurenţiu Busuioc însoţit de soborul preoţilor din comunele vecine în zilele IPS Mitropolitului Firmilian al Olteniei în ziua de 9 noiembrie 1952”.

Deoarece biserica a fost terminată în mai bine de 16 ani, timp în care s-a desfăşurat cel de-al doilea război mondial şi mai multe reforme monetare, vechiul comitet de construcţie, în frunte cu preotul Ilie C. Ion, s-a înlocuit cu unul nou din care au făcut parte: Ion Andeescu, notar Mihai Diţescu, Ilie Lazăr, Ion Buzatu, Constantin C.B. Vieru, Ştefan Chircu, C^tin Z. Gogîrlă, D^tru Balea, C^tin Diţescu II.

La construcţia bisericii a contribuit prefectura jud. Dolj, Primăria Căpreni, Ion Andeescu, preotul Ilie C. Ion, care a slujit această biserică până când se pensionează, C^tin Teică şi nu în ultimul rând I. P. S. Firmilian, a cărui pictură în ulei se află în partea dreaptă a pronausului.

În naos se află picturi în ulei recondiţionate sub îngrijirea preotului Mitrache Ion, care slujeşte această biserică din 1978.

Pe catapeteasmă se află patru picturi din 1863 recondiţionate în anul 2000, ramele fiind originale. Mobilierul datează din 1952.

2.3. Parohia Bulbuceni

Parohia Bulbuceni a luat fiinţă în anul 1943 prin desprinderea din parohia Poiana de Sus, în urma căsătoriei preotului Dinu Ilie, originar din Melineşti – Dolj, absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, cu descendenta cântăreţului bisericesc Bărbuleanu C^tin.

Parohia Poiana de Sus cuprindea la vremea respectivă un număr de 410 familii din satele Bulbuceni şi Cocorova.

În 1910, aceste sate îşi construiesc o biserică parohială în satul Bulbuceni. Biserica este aşezată pe fundaţie din lemn de stejar, zidul din cărămidă, pictată în ulei, pictură refăcută în 1973. Odată cu refacerea picturii, biserica suportă reparaţii la zidărie, fundaţia rămânând neatinsă. Cu timpul aceasta a intrat în stadiu avansat de degradare, punând în pericol întregul lăcaş, pentru care se impun măsuri urgente pentru o reparaţie capitală în vederea salvării acesteia de la dărâmare.

De menţionat că localnicii satului Bulbuceni dispun de două cimitire: unul în Bulbuceni şi unul în punctul Valea Mare. Pentru o mai bună operativitate a serviciilor religioase, preotul Dinu Ilie ia iniţiativă şi în mijlocul cimitirului din Valea Mare construieşte o bisericuţă din lemn pictată în tempera pe care o sfinţeşte în 1955. De aici înainte activitatea religioasă în satul Bulbuceni se derulează în paralel la cele două biserici.

În anul 1982 preotul Dinu Ilie se pensionează, parohia fiind luată în primire de preotul Drăgoi Grigore, fiu al satului.